Cuvântul Miracolului

“…ăăă…da…ăăă…vroiam să…ăăă…nu ştiu…ăăăă….mai vorbim noi…”. Apel Terminat 8 min 23 sec. Au fost din nou minutele în care totul a îngheţat, în care nu am fost, în care a fost gol, în care Pământul şi-a vazut de treabă fără mine. Mă gândisem atât de mult la momentul acesta, îmi pusesem toate ideile în ordine, îmi repetasem în gând cursul conversaţiei…îmi pusesem intrebările şi îmi răspunsesem la ele…totul era perfect. Ce s-a întamplat? Unde au dispărut toate? Îmi promisesem să îmi respect planul, să vorbesc fluent si să preîntâmpin pauzele stânjenitoare…sa fiu un interlocutor activ şi natural…dar…unde am fost? Nu am fost…au fost, de fapt, doar cuvintele mele, au rămas doar ele să rezolve totul, să îndeplinească tot planul…dar au clacat, şi-au atins limitele. “V-a rămas epoca mare” spunea un scriitor, adresându-se unui preşedinte la sfârşit de mandat, prezentul era mai presus decât conteporanul…nu mai putea fi îmbrăcat. Oare să se fi întâmplat la fel si cu cuvintele? Oare sa fi rămas prea mici pentru ceea ce ar trebui să exprime?

Viaţa cuvântului pare fără început si fără sfarşit, pare a avea o existentă alături de cea a omului, slujindu-i acestuia. Ce ne facem, însă, cu sentimentele? Să le încredinţăm, oare, cuvântului? Eu nu vreau ca acea persoană pe care eu o văd mai presus decât oricine şi orice sa aibă un nume, sa fie numită în vreun fel…eu nu vreau ca ceea ce simt eu pentru Ea să poată fi cuantificabil in cuvinte sau să suporte vreo caracterizare. Cum să numesc legatura dintre mine şi Ea ca fiind “dragoste” când văd ce înseamnă acest cuvânt pentru unii? “Te iubesc atât de mult” spune o prietenă iubitului ei, dar acum 2 zile făcea “ochi dulci” altuia şi era gata în orice moment să cadă in braţele lui. Cum să refolosesc şi eu acele cuvinte? Sunt compromise, sunt murdărite…nu mai pot întruchipa sublimul sentimentelor pe care ar trebui să le transmită.

Ce reprezintă de fapt aceste convenţii numite generic “cuvinte”? se întreba Nichita Stănescu; de ce pământului i se spune “pământ”, de ce mesei i se spune “masă”, oare de ce “tractorul” nu se numeşte “bicicletă” iar “caietul” nu se numeşte “apă”… De ce trebuie sa acordăm cuvântului mai multe credite decât i se cuvin, decât acelea de convenţie universală? Cum unitatea de masură in Sistem Internaţional a masei este kilogramul aşa şi denumirea obiectului pe care cineva stă se numeşte “scaun”, ‘fotoliu”,… iar a celui cu care se deplasează “automobil”, “avion”, …

Miracolul e în noi, iar eventuala tentă de supranatural pe care o poate mima la un momentdat o înşiruire de cuvinte nu este decat răsfrângerea noastră asupra lor. “Vorbele” scrise sau rostite sunt doar nişte unelte, care, funcţie de cine le foloseşte, pot da naştere unor opere memorabile, dar şi unor atrocitaţi insuportabile… Precum o daltă in mâna lui Brâncuşi a dat naştere Coloanei Infinitului, o pensulă în mâna lui Michelangelo a dat naştere picturilor Capelei Sixtine sau picioarele lui Hagi au dat naştere unei generaţii de aur a fotbalului românesc…în mod identic, aceleaşi materiale, aceleaşi unelte, având alţi utilizatori nu ar fi însemnat nimic.

Cuvântul în sine este o simplă păpuşă dintr-un Teatru de Păpuşi…care stă umilă aruncată undeva în culise pană în momentul cand păpuşarul se hotărăşte să o folosească, să o readucă la lumină dându-i viata. Însă, reusita spectacolului întotdeauna va depinde de cel care mânuieste păpuşa si nicidecum de aceasta…el, păpuşarul, este creatorul, este sufletul, este Miracolul …


*** P.S. : Cuvântul este opiumul celor neputincioşi (E. P.)


02.03.2005, 03:44